Înscris în: just read — Etichete:arhitectura, Bucuresti, flori, fluturi, Micul Paris, primavara — admin @ 11:46 pm

Desi multi dintre voi ma veti contrazice rapid, cu argumente solide, care stau in picioare, trebuie sa va martirisesc urmatorul fapt: ador Bucurestiul! Cu tot ce are (sau nu) el de oferit.

Ma trezesc de multe ori hoinarind pe strazi doar pentru a admira contrastul arhitectural de pe bulevardele mari, sau florile abia sadite in mini-parculetele de pe Calea Victoriei. Mai ales primavara imi place sa fac aceste plimbari prin vechi si nou, prin zone cu cladiri “abia renovate” sau care  “abia se mai tin sa nu cada”.

Cu rucsacul in spinare si mintea hai-hui, inevitabil stau si imi inchipui cum ar fi fost viata pe strazile pe care ma poarta pasii, in urma cu 10-30-80 de ani.  Recunosc, si lecturile m-au ajutat suficient pentru ca tabloul sa fie complet (recomand din suflet seria “Povesti ale domnilor din Bucuresti”, scrisa foarte cald de Victoria Dragu Dumitriu). Vad ca prin ceata doamne cu rochii lungi, cu umbrelute de soare, mergand la brat cu cate un gentilom sau tinand in lesa vreun bichon scos din priza. Trasurile imi atrag privirile pentru cateva secunde, iar vocile mesterilor constructori ce se chinuie de zor sa termine o noua casa imi lovesc timpanul. Toate acestea intr-o impletire cu timpul prezent, cand claxonul unui Ferrari rosu ma scoate inevitabil din reverie.

Desi acest site nu se vrea cu inserturi mult prea personale, recunosc ca ma abtin cu greu sa nu va descriu primavara in Bucuresti si cat de drag imi este acest oras. Ador vanzoleala lui din jurul orei 16:00 (desi, ca sofer, cam inveti jumatate din dictionarul de injurii doar pana parcurgi drumul de la Piata Victoriei la Piata Natiunilor Unite), frematarea provocata de elevii zapaciti care ies de la ore, cladirile gri si, in 90% din cazuri, neingrijite. Multi nu veti fi de acord cu ce spun eu aici, insa mai ales primavara ma cuprinde o stare de euforie cand vad copacii infrunziti, florile ce se intind la soare si copiii care alearga dupa puful papadiilor. Si, asezata pe o banca, ma uit foarte atent in jur, sperand sa zaresc primul fluture din an. Preferabil sa fie alb, asa cum imi inchipui ca sunt fluturii simtiti in stomac la atingerea sfioasa, “accidentala” a mainii celui drag, sau la sarutul tandru pe care doar primavara il simti ca si cum ar fi mereu primul. (nu stiu cum se face dar, de la o vreme, fluturii par a fi o prezenta constanta in viata mea si, uneori, chiar cautata; poate si pentru ca, de mica, mi s-a spus ca in cultura amerindienilor exista o legenda conform careia daca reusesti sa prinzi un fluture si sa-i soptesti cea mai mare dorinta, aceasta se va indeplini. Fluturele nu poate scoate o vorba, asa ca nimeni nu va sti ce iti doresti tu cel mai mult. Soaptele tale sunt auzite doar de Marele Spirit care iti va indeplini dorinta numai dupa ce il vei „elibera” pe fluturas.)

As putea sa incep un intreg discurs despre cat de mult imi atrage privirile melanjul arhitectural al orasului ce se vroia a fi, candva, Micul Paris. Sau cum, de fiecare data cand sunt deprimata, trista, merg prin locurile dragi mie si ma binedispun doar privind in jur. Sau cum, ca prin farmec, primavara, si mai ales vara, in zone pline de autoturisme, cu poluare excesiva, imi este dat sa vad cate un dans suav de fluturi.

Dar nu voi face asta, ci va voi lasa doar cateva marturii vizuale a ceea ce imi place mie primavara in Bucuresti.

Comentarii (7)